Despre

Se naște pe 2 aprilie 1915, la București. Tatăl lui, de meserie funcționar poștal, urmase studii superioare în Elveția, iar mama își petrecuse tinerețea la Paris și era, după mărturisirea de mai târziu a cântărețului, o bună cunoscătoare a pianului. „De-altfel, la ei acasă se vorbea în franceză. Iar Gică a cântat în franceză, dar şi în engleză. Studiase şi doi ani la Conservator. Făcuse Armonie şi Contrapunct. A debutat când era la liceu, într-o formaţie de muzică uşoară. Apoi a cântat vreo doi ani la Pucioasa, făcea naveta la Bucureşti, apoi la un restaurant pe lângă Gara de Nord – Coşna. Acolo cânta şi Maria Tănase. Însă restaurantul la care a cântat cel mai mult şi unde s-a simţit cel mai bine a fost  “Princiar”, lângă Arcul de Triumf. Iar marea lansare a fost la radio. Obişnuia să spună că radioul l-a făcut om. Compozitorul Teodor Rogalski i-a zis să vină odată la radio, să facă o înregistrare, ca să vadă dacă are voce radiofonică. Acolo a debutat cu taraful lui Grigoraş Dinicu”, spunea muzicologul Viorel Cosma, într-un interviu, despre maestrul GICĂ PETRESCU.

La grădina restaurant “Princiar” de pe șoseaua Kiseleff, unde a cântat, ca diseur, cu maestrul Fănică Luca, avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri și romanțe. În 1933, este angajat oficial ca solist vocal la localul de lux occidental Galeries Lafayette, unde cânta cu Orchestra James Kok. Avea doar 18 ani când, cu mult curaj, ataca eșalonul de aur al idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică: Cristian Vasile, Titi Botez și Jean Moscopol.

În 1937, numele Gică Petrescu se impune tot mai mult. Afișele elegantului Cazino de la Sinaia îl anunță cu litere uriașe, ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, este admis sub pseudonimul George Petrini. Înregistrează pe plăci de patefon pentru casele de discuri Columbia, Odeon, His Master’s Voice, producători celebri în epocă. Întâlnirea cu muzicianul Dinu Șerbănescu e decisivă profesional. Descoperă că romanța este limba sa maternă. După câțiva ani, revine la numele Gică Petrescu. În 1939, va deveni succesorul Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzești, unde cânta cu orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu.

În 1940-1944, cântă pe scenele teatrelor Gioconda și Savoy. Odată cu începerea războiului, este mutat la regimentul IV Moto din Străulești. Aleargă zilnic între regiment, Radio pentru “Ora răniților”, concertele cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă și spectacolele cu răniți. Este anunțat uneori cu grad militar „fruntașul Gică Petrescu”, alături de Antonescu Trestian, Silly Popescu, Nae Roman, Titi Botez și marele Constantin Tănase.

Își afirmă calitățile de actor pe scena Teatrului Comic, alături de H.Nicolaide și o pleiadă întreagă de compozitori, textieri și cântăreți. Este angajat de compozitorul și dirijorul Ion Vasilescu la „Alhambra” și apoi la „Gioconda”, unde lansează zeci de cântece, care s-au bucurat de mare popularitate. În 1946, la barul-gradină „Arizona”, se introduce ultima noutate tehnică, microfonul. Într-o seară, când oaspete este marele violonist Yehudi Menuhin, Gică Petrescu îl entuziasmează și emoționează pe acesta cu cântecele sale, “La margine de București”, “Suflet candriu” și “Costică, Costică”.

Gică Petrescu este unul dintre marii artiști care au urcat, în numeroase spectacole, pe scena Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”, căruia i-a rămas credincios, din anii  ‘50 și până spre sfârșitul vieții. “Cer cuvântul!”, “Revista 58”, “Melodii… Melodii… Melodii…”, “Un băiat iubește o fată”, “Vitamina M… Muzica”, “București 500”, “Colibri music-hall”, “Cer cuvântul la diverse”, “Nimic despre elefanți” sunt câteva dintre spectacolele pe afișul cărora s-a aflat maestrul. Cu Teatrul “Tănase” urcă, în 1965, pe scena celebrei săli „Olympia”, din Paris, alături de Stela Popescu, Mircea Crișan, Fărâmiță Lambru și ceilalți artiști ai teatrului de Revistă.

De-a lungul a șapte decenii de activitate, a înregistrat sute de cântece care au bucurat generații întregi. Căci nu degeaba, maestrul Gică este considerat interpretul numărul 1 al cântecului de petrecere românesc. “Du-mă acasă, măi tramvai”, “Căsuța noastră”, “Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă”, “Astă seară nimeni să nu doarmă”, “Cu lăutarii după mine”, “Zi una mai săltăreață”, “Uite-așa aș vrea să mor”, “Suflet candriu”, “Fetițe dulci ca-n București”, “Bucureștiul meu iubit”, “Că doar n-o să trăiesc cât lumea”, „Mi te-ai lipit de suflet”, „Costică, Costică”, „Ia, mai toarnă-un păhărel”, „Cântecel de dor și of”, „De ce e viața sucită”, „Ce cauți tu în viața mea”, „Mi-e dor astă-seară de-un chef cum știu eu” sunt doar câteva dintre ele, cântece scrise de mari compozitori, precum Ion Vasilescu, Henri Mălineanu, Dinu Șerbănescu, Vasile Veselovski.

„De când mă știu pe lume, Gică a fost «Maestrul». Era o celebritate, de la 20 de ani! Marele cântăreț a fost și un excelent artist de revistă… Am jucat alături de el pe scenă în numeroase spectacole și turnee. Din scenă nu ieșea cu pași normali, călca sacadat; publicul prindea mișcarea și aplauda în ritmul pașilor săi. Cânta multe cântece de pahar, dar în viață era foarte cumpătat. Nu a agreat niciodată viața dezordonată a boemei interbelice. Soțul meu, Puisor Maximilian, i-a scris multe texte. Din clipa în care i se încredința o piesă, Gică nu mai avea liniște! Ne suna în fiecare dimineață, pentru ca totul să iasă perfect”, spunea regretata mare artistă Stela Popescu.

„Cea mai mare calitate a lui era aceea că «nu semăna cu nimeni». Era Gică și atât! Cel mai «cântăreț» din câti a avut România vreodată. Din tinerețe a intuit, ca nimeni altul, că un cântec nu se cânta numai cu vocea, ci și cu mintea și cu inima. Știa că, de când e lumea, este preferabil să aduci oamenilor râsul, veselia… Ne-a lăsat un tezaur muzical, al nostru, în vecii vecilor”, spunea Horia Șerbănescu.

“Gică este unic în felul lui. În primul rând, a cântat de toate: de la operetă, muzică populară, revistă, muzică uşoară, muzică de petrecere. A avut un repertoriu extrem de vast şi o carieră foarte lungă. Nu ştiu dacă l-a egalat cineva. Toată lumea se întreba cum de a rezistat atât. Avea secretele lui: era foarte riguros şi nu a făcut niciodată excese. Nu a fumat şi nu a băut. Deşi cânta mai bine ca oricine muzică de pahar – are 40-50 de cîntece despre pahar! –, eu nu l-am văzut niciodată ameţit.“, declara muzicologul Viorel Cosma.

Maestrul Gică Petrescu se stinge din viață pe 18 iunie 2006.