Despre

S-a născut pe 7 februarie 1897, la Ploiești. Anii debutului Elenei Stănescu, așa cum se numea, de fapt, au stat sub semnul Primului Război Mondial. A urcat pentru prima dată pe scenă la 17 ani, ca să le cânte răniților din spitalele de pe linia frontului, făcând parte din echipa condusă de George Enescu, alături de Maria Ventura, Zavaidoc și Fănică Luca. Această grupare de artiști a cântat și pe scena Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoșani în spectacolul în care a fost decorată eroina Ecaterina Teodoroiu. În anii ce au urmat, Elena Zamora a jucat pe scenele bucureștene în mari succese revuistice, precum “Di Granda”, “Extemporalul” sau „Băiat de viață”.

La debut şi-a schimbat numele de familie cu unul de scenă, în urma unei întâmplări. Decizia de a-şi schimba numele nu i-a aparţinut. “Comand afişele, dar pe ele nu scriu Elena Stănescu, ci ELENA ZAMORA. Această idee de a o feri de un nume banal, datorită căruia să fie mereu confundată cu altele, o mai avusesem eu şi cu alţii, de pildă cu G. Timică (Mitică Georgescu), iar numele bine ales şi poetic de Zamora mi-a venit spontan. În seara premierei, ELENA ZAMORA a obţinut un mare succes”, își amintea celebrul actor de operetă Niculescu-Buzău, în volumul “Suveniruri teatrale”.

Însă tânăra și talentata artistă își dorește să strălucească și pe scenele lumii. Astfel, ia drumul Parisului, luându-și în bagaj și un costum popular. Debutează în Franța pe scena teatrului parizian “Palace” interpretând celebrul șlagăr “La Violetera”. “Pentru că nu eram stăpână pe text, îl lipisem pe fundul coșulețului de flori, unde-mi aruncam mereu privirile. Asta era, cum s’ar zice, o “șmecherie românească”… Succesul a venit ca o bombă. Imediat am fost angajată cu un salar de o mie de franci pe seară, pe timp de șase luni. Izbândisem! Am cântat apoi la “Folies Bergéres”, după care a urmat un turneu în Europa, Africa și Asia.” (F. O. Fosian, în cartea “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”).

În perioada pariziană, ELENA ZAMORA îl întâlnește pe Constantin Tănase: “Ca de obicei, venise cu soția sa să cumpere costume și cortine pentru Teatrul Cărăbuș, așa cum făcea în fiecare an. Bucuria mea a fost fără margini întâlnindu-l. Ce reprezentatnt mai popular al teatrului românesc puteam găsi în acest imens Paris, ca Tănase! Cum m-a văzut, mi-a propus imediat să vin să joc în reprezentație, la Teatrul Cărăbuș, în stagiunea de vară. I-am promis, căci aș fi vrut din toată inima să joc alături de el, dar contractele pe care le aveam nu m-au lăsat să-mi țin promisiunea decât mai târziu.”, povestește ELENA ZAMORA în volumul de amintiri “Am slujit cântecul”.

Promisiunea avea să fie respectată la trei ani de la întâlnirea cu Tănase, când ELENA ZAMORA se întoarce la București, după opt ani petrecuți pe scenele pariziene. “Abia în 1932 am putut să-mi respect promisiunea pe care i-o făcusem cu trei ani în urmă. Am intrat la Teatrul Cărăbuș și am jucat în două reviste puse în scenă de N.Kirițescu: “Ura, Cărăbuș!” și “Lozul Cărăbușului”. Trupa era formată din C. Tănase, Al. Giugaru, Niculescu-Buzău, Mia Apostolescu, Lulu Savu, N. Stroe.

În această revistă jucam un cuplet, “Nu mai vreau”, împreună cu Tănase… Aveam rolul unor ciobani descinși din vârful multelui, Stănică și Bănică. Peste straiele ciobănești, purtam amândoi pe umeri un fel de zeghe mare, lățoasă, albă și fără mâneci, iar în mână țineam câte un ciomag cu o măciulie mare, un fel de bâtă. Pe cap purtam două căciuli imense. El, cât era de înalt și spătos, când apărea pe scenă parcă era o figură legendară. Eu, cât eram de mică, când îmi mai puneam și zeghea aceea pe mine, dispăream sub ea de tot. Contrastul era așa de mare că lumea, văzându-ne, se prăpădea de râs.

Nicu Kirițescu ne făcuse un cuplet adecvat și bineînțeles că lui Tănase îi reveneau toate poantele. De la prima repetiție însă mi-am dat seama că Tănase avea partea leului, iar eu îi țineam doar isonul! Nu eram încântată… Mă gândesc eu ce mă gândesc, dar nu găsesc nici o soluție. În fine, mă duc la Kirițescu și-l rog să-mi compună și mie măcar o strofă tare, ca să pot face și eu ceva în acest duet. Mi-a spus: “Lasă, dragă, tu ai alte scene în care ai să faci succes. Cupletul acesta l-am scris pentru Tănase”. – “Și atunci eu ce fac? E doar un duet, ce m-ai pus acolo, ca să-i țin doar isonul?” – “Exact!”, mi-a răspuns râzând. Bine, îmi zic, las’ că vă arăt eu vouă! Și până la premieră n-am mai spus nici o vorbă. Tănase și Kirițescu erau încântați că m-am potolit.

Vine, în fine, seara premierei. În actul doi era duetul cu pricina. Haz mare la intrarea noastră în scenă. Tănase începe să debiteze cupletul și, când să-și spună poanta, eu zic numai atât: “Ce,bă?”, cu un aer atât de comic și o privire atât de tâmpă, rămânând cu gura căscată la el, încât publicul izbucni într-un hohot nestăvilit de râs. Tănase se uita consternat la mine, neștiind ce am făcut de râde lumea. Dar eu nu făcusem nimic, doar mă mirasem. La a doua strofă scena se repetă, apoi la a treia… Observându-mă mai atent, Tănase își dădu în fine seama și clătină ușor din cap în sens de bravo, e foarte bine! Duetul nostru avu într-adevăr mare succes. La ieșirea din scenă, m-a sărutat și mi-a zis: “Bravo, Zamora! M-ai dat gata! Dar să știi că mâine spui tu cupletul și fac eu ce ai făcut tu astă-seară!”, povestestește ELENA ZAMORA, în cartea sa de amintiri.

La reîntoarcerea în țară, ELENA ZAMORA devine solistă a Operei Române din București, apoi a Teatrului de Stat de Operetă. A urmat un lung șir de succese pe scenele românești de operetă, comedie muzicală și de revistă. La Cărăbuș a mai jucat în opereta “Trei fete cucuiete”.

Se stinge din viață pe 25 iulie 1974.